Scandalul inghetarii in 2009 a contributiilor la pensiile private redeschide sirul unor intrebari esentiale ramase fara raspuns inca de la startul Pilonului II. S-a pus atunci problema din ce va fi acoperit deficitul produs sistemului public de introducerea pensiilor private. Ne-am intrebat, in plus, daca un sistem care porneste cu o contributie initiala de numai 2% are vreo sansa sa devina rentabil pentru participanti. "Las ca merge si asa!", s-a spus la vremea respectiva. "Le rezolvam din mers!" Iata insa ca nu merge deloc. Care sunt motivele pentru care vointa politica de a reforma sistemul de pensii este pe cale de a-si pierde suflul, aflati din articolul semnat de Constantin NASTESE in cel mai recent numar al Revistei PRIMM - Asigurari&Pensii. In cele ce urmeaza, un extras din articol.
In fapt, cererea sindicatelor de inghetare a cresterii contributiei la Pilonul II se inscrie intr-un scenariu devenit de acum clasic. De cand institutiilor cu pricina li s-a interzis prin lege calitatea de administrator in businessul cu pensii private, industria ca atare s-a transformat pentru liderii sindicali dintr-un obiectiv strategic intr-o tinta numai buna de luat in vizor. Exemplele sunt nenumarate. Cererea de indexare a contributiilor cu inflatia este una dintre nenumaratele ineptii debitate cu un aer doct de marii specialisti financiari ai sindicatelor. Prin 2007,discriminarea intre pensiile femeilor si cele ale barbatilor, ca urmare a perioadelor diferite de contributie, a devenit peste noapte subiect de interes national, prin contributia acelorasi actori. In fapt, vorbim de o problema tehnica reala cu care se confrunta toata Europa, dar care nu afecteaza stabilitatea sistemului sau rentabilitatea sa. La toate acestea se adauga presiunea continua pentru reducerea comisioanelor administratorilor, de dragul sportului, fara o argumentare temeinica si, in sfarsit, episodul actual, cel cu inghetarea contributiilor pentru a permite bugetului public sa respire o gura de oxigen. Dincolo de aspectul uneori comic al revendicarilor sindicale, in discutie ramane o problema majora. Sectorul pensiilor private in particular si reforma pensiilor in general nu beneficiaza in Romania de sprijinul societatii civile, cel putin in ceea ce priveste latura sa reprezentata de miscarea sindicala. Efectele sunt vizibile in planul perceptiei reciproce. Pentru sindicate, administratorii de pensii sunt "baietii aceia destepti" care au venit in Romania doar pentru a se infrupta din cascavalul reprezentat de contributiile romanilor cinstiti. Asa stand lucrurile, liderii confederatiilor nu intra in dialog cu administratorii pentru a gasi solutii si nici cu asociatia lor. Se plang la Guvern si agita presa, efectul fiind in acest caz nefast pentru ambele tabere. De cealalta parte, administratorii de fonduri, firme multinationale, nu recunosc in sindicate un partener de dialog, pierzand astfel sprijinul unei puternice forte sociale.
Revenind la inghetarea contributiilor, motivul invocat in sprijinul acestei masuri este sustinerea bugetului public de pensii. De ce au nevoie pensiile de stat de bani? Pentru ca e criza, ar suna un prim raspuns. Firmele concediaza angajati pe banda rulanta, iar efectul este ca acestia nu mai au cu ce sa contribuie la bugetul public de asigurari sociale. Drept urmare, pensionarii actuali risca sa nu mai beneficieze de majorari ale pensiilor conform graficului intocmit de Guvern.
Nu acesta este insa singurul motiv. Un al doilea raspuns la intrebarea de mai sus se refera la deficitul creat sistemului public prin implementarea pensiilor obligatorii, deficit ramas neacoperit pana astazi. Sa facem un exercitiu de memorie. In 2006 si 2007, de pilda, cand legea pensiilor private prindea contur, in Parlament principala problema la care nu se gaseau solutii era tocmai aceea legata de gaura creata sistemului public de catre pensiile private. Suma a crescut pe masura ce implementarea sistemului s-a tot amanat, ajungand la circa 1,8-2 miliarde euro valabili pentru primii cinci ani de la startul sistemului. S-a vorbit atunci de necesitatea identificarii unor surse neinflationiste. O solutie posibila o reprezenta o parte din banii proveniti din privatizarea BCR, dar pentru acestia o alta prioritate era si constructia de autostrazi. Intre timp, banii s-au evaporat fara a apuca sa serveasca unui scop precis. S-a vorbit apoi de un imprumut acordat de Banca Mondiala in cadrul programelor de implementare a aquis-ului comunitar si, nu in ultimul rand, despre emiterea de bonduri guvernamentale. In septembrie 2007, luna in care au inceput campaniile de marketing ale operatorilor, niciuna dintre sursele de acoperire a deficitului nu era inca identificata. Intre timp, peste subiect s-a asternut linistea, cei responsabili cu rezolvarea problemei mizand pe rezolvarea de la sine a acesteia la adapostul unei "economii care duduia".
In concluzie, intentia Guvernului de inghetare a cresterii contributiei la pensiile private este doar un efect al unor cauze mai vechi , fara legatura cu criza financiara din prezent. In acest context, protestul membrilor APAPR, laudabil de altfel ca si cele ale EFRP si FIAP, s-ar putea sa ramana in istoria businessului cu pensii doar la stadiul de exercitiu de imagine. Cu sau fara implicarea sindicatelor, daca Guvernul n-are bani pentru pensionarii de azi, va apela fara vreun regret la pensionarii de maine, sa achite nota de plata. Si asta pentru ca in ecuatia politicului, voturile care conteaza sunt cele din prezent, nu cele de peste 20 sau 30 de ani.
Judecand lucrurile dintr-o alta perspectiva, stagnarea contributiei la nivelul de 2% pentru inca un an ar fi putut insemna o pierdere mai usor de suportat atat de administratori, cat si de participanti, daca nivelul contributiei ar fi fost stabilit inca din primul an la 5-7%, ca in Polonia sau Ungaria. Factorul politic s-a dovedit si in acest caz o frana in calea reformei.
De teama experientelor de tip FNI sau SAFI, Guvernul a adoptat tactica unei prudente exagerate in implementarea pensiilor private, lasand portita unor promisiuni de accelerare a reformei in raport de evolutia ulterioara a economiei. Astazi, se dovedeste ca acest gen de abordare a fost gresit. In loc sa sarim etapele pentru a ajunge la un 6% inainte de 2016, avem perspectiva de a ramane in 2009 la acelasi nivel de 2%.
Scandalul inghetarii in 2009 a contributiilor la pensiile private redeschide sirul unor intrebari esentiale ramase fara raspuns inca de la startul Pilonului II. S-a pus atunci problema din ce va fi acoperit deficitul produs sistemului public de introducerea pensiilor private. Ne-am intrebat, in plus, daca un sistem care porneste cu o contributie initiala de numai 2% are vreo sansa sa devina rentabil pentru participanti. "Las ca merge si asa!", s-a spus la vremea respectiva. "Le rezolvam din mers!" Iata insa ca nu merge deloc.